Promit de pe-acum sa nu-mi fac un obicei de a demitiza si tavali prin noroi tot ce e italienesc si sa nu urmeze postari intitulate “Mozzarella din lapte de migdale”, “Prosciutto vegetarian” sau ” ‘Nasul’ fara Marlon Brando”. Dar reteta asta are mai multe in comun cu starea de bine si mult mai putine cu originalul din peninsula; e unul din lucrurile care imi redreseaza un psihic enervat, cat si un fizic incercat de sarcina si de un proaspat vaccin anti-tetanos. C-asa-i in tenis si trebuie musai sa fi pregatita pentru orice, mai ales cand esti responsabila pentru ce-ti creste in burta timp de noua luni de zile.

Nu stiu inca ce inseamna sa fi parinte, dar se pare ca voi afla destul de curand. Nu-mi fac iluzii cum ca ar fi o treaba pentru toata lumea, dar nici cum ca exista macar un singur exemplu de parinte perfect. Sunt convinsa ca, mai ales la capitolul asta, a incerca sa te indrepti spre perfectiune inseamna din start ca ti-ai ales o destinatie gresita. Nu doar pentru ca oricat ai fi de bun, altruist si minunat cu proprii copii, astia micii se vor trezi o data si o data sa te judece dupa standardele impuse de Maica Tereza, Fecioara Maria si Ghandi; ci pentru ca meseria de parinte presupune sa alergi zi-noapte legat la ochi si cu spaima in suflet, in timp ce-iti vajaie pe la urechi, in mod constant, cutite ascutite. Si nu stiu cum se face ca, desi invatam o viata de la generatiile dinainte, multe dintre ele ajung sa ne nimereasca.

Tata m-a invatat ca momentele frumoase sunt cele care conteaza, nu un parcurs perfect al evenimentelor. Desi am inteles destul de tarziu cum stau lucrurile, odata cu asimilarea lectiei asteia, o alta a venit la pachet, ca in reclamele de la sampoane sau poate ca o revelatie: copiii sunt cele mai egoiste fapturi de pe fata pamantului. Cel putin cand vine vorba de cei care le-au dat viata. Pur si simplu nu-si inchipuie, la nicio varsta, ca parintii lor ar putea fi altceva decat parinti. Nu oameni, nu prieteni, nu iubiti, nu cei mai buni in meseria lor. Nicio scapare nu le este iertata pentru ca, nu-i asa, sunt obligati prin lege sa dea totul pentru progeniturile lor. Timp, afectiune, sentimente, resurse de orice fel trebuie cheltuite unidirectional. Cumva, descoperirea asta, in loc sa-mi indulceasca intru catva trecerea spre cariera de mama, pare mai degraba una amara: idealul nostru, al copiilor de orice varsta, este sa ne vedem parintii redusi la nivelul de sclavi. Sclavii nostri. Pentru ca sunt singurii pe care ii vom putea santaja sentimental la nesfarsit. Pentru ca nu ne vor spune niciodata ca e destul. Pentru ca numai asa, invinovatindu-i si pedepsindu-i cu lipsa telefoanelor cand nu se conformeaza, putem fi siguri ca ne iubesc cu adevarat. Pentru ca siguranta cu care trecem prin viata trebuie sa se hraneasca cu drama cuiva. Si de ce sa nu fie cu cea a celor care au dat atat de multe pentru noi?

Nu ma dau mare cu descoperirile mele, dar ma simt mai bine pentru ca i-am inteles un pic pe ai mei. Momentul in care realizezi ca te-ai comportat ca un mostru devine eliberator, nu atat pentru tine, cat – ce sa vezi?-  pentru ei. Esti in sfarsit pregatit sa-ti despovarezi parintii de responsabilitati inventate, de pretentii nerealiste, de nevoia ta de perfectiune. Si pentru ca momentul asta te cam prinde, mintea ti se destinde si amintirile frumoase te scalda in valurile lor calde si datatoare de lacrimi, pana nu mai ramane nimic din copilul rautacios care te posedase pana atunci. Sau aproape nimic 🙂

Interesant e ca amintirile astea, ca si dragostea, trec de cele mai multe ori prin stomac. Nu mai tin minte daca inventia ii apartine tatalui meu – si nici nu cred ca e important sa stabilim acum paternitatea retetei – dar stiu ca mi s-a parut inca de la cinci ani o gaselnita pe cinste. Pai cine mai face, dom’le, pizza cu blat de fulgi de porumb? Hai sa v-aud! Pe cat de simpla e, pe-atat e de gustoasa. Si tineti minte, inceputurile acestui fel de mancare dateaza de pe vremea cand ciupercile proaspete se gaseau greu, mozzarella era o necunoscuta iar salamul si parizerul erau printre cele mai scoase optiuni pentru varianta carnivora. Slava Domnului ca fulgi de porumb “Forta” se gaseau in toate alimentarile, in stanga sau in dreapta muntilor de cutii verde-pal care adaposteau celebrele snacks-uri chinezesti, “crevetii”! De fapt, toata smecheria cu pizza asta ciudata e ca reprezinta, ca multe alte exemple din copilaria post-decembrista, o reteta de supravietuire. Nu ca pizza asta ne-ar fi salvat de la infometare in vreun lagar comunist, ci pentru ca s-a transformat, prin ineditul ei, intr-un eveniment, intr-o sarbatoare la care participam cu totii, taind diverse, umpland tavi si uitandu-ne prin usa cuptorului. O sarbatoare mica si vioaie, perfect incadrabila in planul secret conceput de ai mei si de altii ca ei pentru supravietuirea laturii ghiduse, pontoase si destinse pe care, daca n-o ingrijeai constant in vremurile alea, palea vazand cu ochii, transformandu-te pe nesimtite intr-un ursuz, un sinucigas sau un securist.

Bine-bine, dar cum devine treaba cu reteta? Pai cum spuneam mai devreme, simplu de tot:

Se cumpara o punga mare cu fulgi de porumb. Pana te hotarasti sa te apuci de treaba, se mananca jumatate. Din jumatatea ramasa, se pun fulgi intr-un strat de doua degete pe fundul unei tavi patrate de douazeci de centimetri si se inmoaie, fara sa fie acoperiti, cu amestecul dintr-un ou batut, un pahar cu lapte si putina sare. Fulgii nu trebuie inecati in lichid, ca si cand urmeaza sa fie mancati la micul dejun. Trebuie doar sa zaca intr-o baltuta si sa pocneasca usurel, de placere.

Pana pregatesti si restul de chestii, tava se pune in cuptorul incins deja la 210 grade. Apoi se taie felii subtiri doua ciuperci mari, o jumatate de ardei gras, se pune la scurs un guguloi de mozzarella si se desface un borcan de passata. Cand tava scoasa din cuptor si clatinata usor da semne ca s-a inchegat un pic, se toarna niste passata peste blat si se presara la deruta mozzarella rupta in bucati.

Apoi din nou in cuptor, pana mai vezi cinci minute din “Friends” sau din “Criminal Minds”, depinde ce s-a incarcat intai. Se scoate tava pentru a treia si se trantesc ciupercile si ardeiul peste dansa. Cuptor incins si inca zece minute din episodul in curs. Pentru ultima oara, se scoate tava si i se pun mot niste rosii cherry, pocnite intre degete, sa le iasa samburii si se rasneste niste piper negru pe deasupra. Mai lasi inca vreo cinci minute, apoi stingi focul si scoti tava pe plita, sa se odihneasca si ea, saraca, ca tare s-a mai chinuit cu du-te-vino-ul asta.

Pentru finalul grandios, iti pui o portie strasnica in farfurie si te trantesti pe canapea cu laptopul in brate. Ca doar nu discutam despre obiceiuri sanatoase la masa, tocmai azi, cand am copt o pizza, fie ea si vegetariana! Se mananca incet, in parte pentru ca n-ai mai avut rabdare sa se raceasca, in parte pentru ca e tare buna. Intre timp, se rememoreaza amintiri placute, preferabil din copilarie.

Sa va mearga la suflet!

Advertisements