You are currently browsing the monthly archive for October 2011.

Demult, tare demult, vorba cantecului aluia cu Ana, am primit primul meu ceas de pus la mana. Eram prin clasa a treia, daca-mi aduc bine aminte si cred ca pe vremea aia era un fel de moda sa primesti ceas de ziua ta. Sau bicicleta. Eu am primit un ceas mecanic, drept care in cateva saptamani va trebui sa recuperez timpul pierdut si sa inchiriez o chestie de-aia pe doua roti ca sa intru si eu in randul lumii.

Prin liceu asa, m-am cam saturat de ceas. De orice ceas. De orice masura timpul, de orice tacanea langa ureche cand dormeam, de inca o ingradire. Asa ca m-am decis, cand oi ajunge in Bucuresti la facultate, sa-mi arunc ceasul de pe podul din Cimigiu, sa vada si el cum e sa-ti vina sa te sinucizi cand te streseaza careva cu “hai mai repede!”

Si uite ca pana acum doua saptamani nici n-am mai purtat asa ceva la mana. Pana nu demult aveam un fel de aversiune si pentru bratari.

Dar lucrurile se schimba si timpul devine brusc important si insuficient.
Sa luam bunaoara un caz la intamplare: eu. Sau mai bine zis, eu si Mini Me, adica Maya. Pana nu demult, formam un cuplu fericit, cu tabieturi de varsta a treia, cu somnel de dupa amiaza, cu mers sambata la Starbucks. Ea era mica si chircita la mine in burta, eu eram cat o balena. O balena fericita, insa si mai ales linistita. Nu cred c-as fi stiut atunci sa spun cuiva cat e ceasul. Nici nu conta. Timp aveam berechet, ba inca prea mult pana la nastere.
Cum a ajuns Maya in bratele mele, cum s-a schimbat smecheria. Cat suge, cat plange, cand s-o schimbi, cat s-o lasi sa doarma, s-o trezesti, sa n-o trezesti, cat mai am pana la urmatoarea alaptare, cat pana la urmatoarea criza de plans sau de colici, cat? Cat?! Si uite-asa, l-am mai rugat frumos inca o data pe prietenul nostru sa se milostiveasca si sa ne trimita un ceas. Unul mic si eficient. Hai si-un pic trendy, dar nu prea mult, ca oricum n-avem timp de cautat.
Nu-i rau; nici ceasul, nici viata cu Maya. Si incet incet, ceea ce parea incredibil de ciudat incepe sa para normal. Cam cum ar fi daca ai locui cu un monstru cu trei capete; dupa o vreme, te opresti din tremuratul incontrolabil al fricii si incepi sa-l stergi dragastos la toate cele trei guri cand se murdareste de ciocolata.

“De la o vreme, ma simt pur si simplu… binecuvantata. E ceva atat de surprinzator si atat de inepuizabil, incat am impresia ca oricat m-as bucura de sentimentul asta nu e niciodata de ajuns. Ca si cand as manca fara sa ma ingras dintr-un sac fara fund, plin cu bomboane. Sau mai bine cu macarons. O fi din cauza lui MB, o fi de la plecarea dintr-o tara in alta tara…

Read the rest of this entry »

%d bloggers like this: