Cica un membru al Parlamentului Britanic, cum ar veni, un lord, ar fi zis la un moment dat ca femeile nu sunt inferioare, nici superioare barbatilor; egale nici atat. N-are rost sa ne incurcam cu subiectul egalitatii intre sexe, dar merita sa ne facem de lucru, pret de-o tigara, sa zicem , cu faptul ca mai mereu lucrurile importante n-au definitii de dictionar, nici pagini de comentarii invatate in clasele mici. Traim o viata cu ele prin curte, le hranim plictisiti, le mangaiem absenti. Ei, si ne trezim la un moment dat ca ni se deschid brusc ochii si ca gainile alea plictisitoare din batatura sunt de fapt niste pasari ale paradisului.

Cam asa si noi: nici nu stiu daca mai suntem romani adevarati, catalani de-mprumut sau parinti de copil care va vorbi cel putin patru limbi straine si va manca jamon cu cozonac. Insa de cand am pus piciorul in orasul asta cu mare si munte (si multe), suntem ca doi batrani caini de vanatoare care tresar din cand in cand la amintirea vremurilor apuse: parc-au simtit un mirosul copilariei cand au trecut pe langa cofetaria de la colt, parca painea asta cu coaja groasa seamana cu aia de-o luam cand eram mici, parca untul e ca ala de-l mancam dimineata inainte de gradinita, parca oamenii arata ca bunicii nostri cand erau mai tineri si citeau ziarul in Bucuresti langa o bere la tap si-o cafea cu caimac, parca ziarele, parca umbrele, parca vantul… Suntem buimaci si fericiti: totul seamana cumva, miroase intr-un fel, aduce, e cam pe-acolo cu timpul cel binecuvantat cand ne tineam de mana cuiva si n-aveam nicio grija. Poate ca odata cu Maya ne retraim copilaria, poate nu ne gasim inca reperele si ne agatam cu disperare de orice miros, poate ca totul se schimba si perioada asta e un fel de purgatoriu al simturilor. Sau poate ca bajbaim cu toate explicatiile astea prea departe de adevar: prajiturile sunt pur si simplu bune, painea e chiar buna, oamenii sunt intr-adevar o mare de parinti si bunici pe care poti sa-i crezi numai ai tai pret de-o conversatie blanda petrecuta in aprozarul tinut de o familie de chinezi cu gurile pana la urechi.

Toata dezorientarea asta e insa aparenta. Mirosurile au sens – nu miroase a hoit langa o gogoserie -, gusturile nu se amesteca intr-o mare amorfa cu cartofi prajiti pe deasupra – sau poate ca am mancat doar ce trebuia ca sa fim fericiti -, oamenii nu te abuzeaza nici macar cu amabilitatea. E straniu, e de pe alta planeta, dar e de pe planeta pe care te-ai visat ca fugi in fiecare seara dupa ce se lasa intunericul gros peste ineptiile de-afara.

Exista insa un aspect al traiului in Barcelona care ma face sa tresar mai ceva ca la filmele de groaza la care nu vreau sa ma mai uit: Maicale si Taicale, reclamele! Va spun din start: avem de-a face cu o cu totul alta lume, alt ochi, alta populatie extraterestra care le concepe si care le arata potentialului client fara sa-i pese ca-n Estados Unidos, paregzampla, se poarta altceva. Nu vorbim aici de marcile de import sau de toata nisa turistica; acolo-s alte reguli, alte standarde, alta mancare de peste cu scheletul perfect lustruit, ochi de plastic si solzi de plexiglas. Vorbim de orice alt magazin din afara buricului targului, de bodegi, de magazinele de pantofi, de aprozare, de supermarketurile locale, adica de ce te apropie nevoia de zi cu zi cand locuiesti in oras, chiar in el, intransul.

Ca si-n miscarile doamnelor bine coafate din orice cartier, se poarta relaxarea. Ce e trainic si maro sau, de dragul variatiei, gri rezista si castiga clienti; ce-i chinezesc si seamana cu “trei la zece mii” e de-mprumut si arata, asa fosforescent si subred la imbinari, ca orice magazin plin ochi cu flori de plastic din orice tara. Nu se-mpiedica nimeni de vreun look vintage, de vreo scamatorie moderna, de neoane sau de auto-colante frumos aranjate-n Corel de o mana profesionista. Se investeste putin, foarte putin in gard, dar leopardul, leopardul, va spun, merita toata atentia, Ei, nu peste tot, dar in general, mancarea e buna, baietii si fetele care te servesc c-un cortado si-o aigua natural, trecuti bine de treizeci si cinci de ani, in cazurile fericite, sunt prietenosi fara sa te traga de sireturi. Si dupa ce pui calul in buiestru si nu mai zoresti ca apucatul cum o faceai in Bucuresti, bunaoara, ai timp sa constati ca servirea e prompta, fara pic de scarba-n glas si-n purtare. N-avem paine pentru senvisuri, dar ai matale o franzela la subrat acu’ luata de la paki? Foarte frumos, vi-o scadem din pretul senvisului, dar vi-l facem, nu zicem acru, scurt “n-avem”. Un cocktail care nu e-n meniu? Sigur, de care? Ai asteptat cam mult la coada sa-ti iei o bricheta? Bine, e gratis. E drept ca-n ultimul exemplu vanzatorul traznea atat de grav ca ma gandeam ca ma ametesc dintr-o suflare, dar bricheta tot gratis e, omul tot politicos, chiar si turta!

Idilic, ha? Nu, uman. Nu covor rosu, doar o strada curatica. Nu agresivitate, ci amabilitate.

Sa revenim insa la reclame: stiti voi magazinul, acum decedat, de langa gara de nord intitulat sugestiv “Cerbul Femina”? Daca nu v-ati prins din denumire, asa cum niciun om sanatos la cap n-ar face-o, era de pantofi. Si nu, nu numai pentru femei, ba chiar si pentru domni – vii sau decedati, dupa cum are nevoie clientul, cat si pentru copii. Avea niste modele trainice, din piele tare care-ti roade calcaiele fara mila, era vechi ca moartea si avea literele denumirii odioase dintr-un plastic tare, negru, in trei de, car’vasazica. La scrisul de pe fatada, magazinele – si nu numai cele de pantofi – sunt surori de mama si tata cu Cerbul Femina. Uneori si-n interior, mai putin tanticile acre care serveau odata la magazinul de langa Gara. Magazinul cu articole pentru copii intitulat Arc Iris are frontispiciul si reclamele din vitrina (scrise cu pixul pe coli albe A4) copiat dupa cel din Bucuresti de care tocmai vorbiram (o sa ma scuzati, desigur, pentru calitatea pozelor, dar aparatul care face poze adevarate e prea greu si nu mai incape in carut decat daca scot copilul):

reclama_magazin_de_copii

Alt magazin de pantofi, alta mostra ca anii saptezeci n-au de gand sa-si dea obstescul sfarsit. Cel putin nu in Barcelona:

calcats

Ba si-un “cuptor de paine” (traducere cuvant cu cuvant, adica) in acelasi spirit sobru, cu bat in fund, neinteresant si verde:

forn_de_pa

Treci pe langa restaurante si baruri si te intrebi daca nu cumva te-ai uitat la prea mult Doctor Who si-i luat, intr-un moment de confuzie, Tardis-ul in loc de metrou. Te simti ca-n Pampas,secolul optisprezece: alt timp, alt pustiu, aceeasi confuzie eterna:

bar

restaurant

restaurant_bilbao

tarantella

bar_2

(Asteptam sa ni se elibereze o masa la un restaurant chinezesc si-am zis sa bem un suc intre timp. Am nimerit intr-o bodega care avea pe un perete unul dintre afisele pe care as vrea sa le am in casa – nu e pic de gluma-n ceea ce tocmai am scris! Si daca tot nu ma credeti sau nu v-ati prins, e cel de mai sus.)

Piata cu de toate din Gracia e alta comoara a iubitorilor de trecut. Picturile rupestre revin, rup gura targului si-a zidului si lasa loc de adaugiri personale (da, Printesa-cu-Ochelari-si-Casuta-pe-Cap e un personaj cat se poate de popular in basmele catalane!):

piata_gracia_1

piata_gracia_2

plafar

reclame_piata

reclame_piata_gracia

reclame_piata_gracia_2

florarie

Pictatul cu mana isi face loc printre reclame ca pestele prin apa. Uneori haios…

langa_un_magazin

…alteori, periculos de decoltat si pe alocuri dubios anatomic, dar de uz casnic:

reclame1

fructarie

(sau pur si simplu gustos, dar bine inchis.)

Uneori, ai impresia c-ai luat pastila gresita (sau pe cea potrivita, mai stii? ce? am luat vreo pastila?! ma durea ceva sau ma plictiseam? totusi, unde sunt?!):

portretul_doamnei_pescarese

(asta si nu alta e cea mai proasta poza din viata telefonului meu: ar fi vrut sa surpinda portretul unei doamne pescarese dintr-o,previzibil, pescarie. Probabil patroana, mama patroanei sau bunica mamei pestilor lor de crustacee.

Ininte de exemplele pozitive, exista si o categorie aparte: “DE CE?! OH, DE CE?!”:

reclame3

(spus cu groaza, uneori…)

reclame2

(alteori, doar cu mirare, zambet si Sagrada-n spate.)

Sunt si magazine, patiserii, restaurante de care te indragostesti inainte sa intri in ele. Dupa, nu mai ai nicio sansa sa n-o faci:
reclame7

(Un second/ vintage shop vazut si mirosit in Raval. Pentru ca halul in care duhnea a iarba inauntru te facea s-o iei pe carari fara sa fi fumat nimic. Lumea de la tejghea era linistita si zambitoare, catelul calm si pe jumatate adormit.)

reclame5

(Regina saluta toata ziua si toata noaptea dintr-o vitrina de pe langa La Catedral. E mica, de plastic, dar nu s-ar da batuta!)

cupcakes_1

(Cupcackes & more langa Plaza Virreina)

atelier_de_pictura

(Atelier de pictura – Gracia. Barcelona e plina de astfel de “tallers” in care tot omul, de la mic la mare, insarcinat au ba, poate sa fie creativ si sa ia ceva acasa facut de mana si, eventual, cum zice celebra definitie a artizanatului romanesc, dat cu lac.)

zoo_exotic

(Alteori, dai peste un cabinet veterinar pentru animale exotice cu un papagal vin in colivie in vitrina.)

reclame6

(…sau peste o alta fabrica de cupcake-uri. Loc unde, cu toata sala si cu toata abtinerea de-o viata, calci stramb si-ti iei cateva la pachet, plus o brownie.)

take_out_mexican

(Magazin/ Take-out mexican langa Placa Virreina)

reclame8

(Daca domnii prefera ceramica clasica, avem si lucruri de bun gust, mai ales la farmacie. Adica intr-un loc in care se presupune ca nu te poate umfla rasul cu una cu doua, mai ales cand ceri ceva pentru durerea de masele. Si va spun, durerea asta e oribila si trista indiferent de oras. Noroc cu mozaicul, c-o mai alina!)

La sfarsit de tot stiu. Stiu ca-ti obosit citind si privind. Stiu de unde o sa-mi iau alte cupcake-uri alte dati viitoare. Stiu ce-am sa caut cu privirea sambata care vine. Stiu c-o sa-ncerc sa-mi car aparatul, mai ales cand nu voi avea si carut si plasa cu jucarii in celelalte doua maini.

Pana la noi poze, eu si BCN va lasam cu bine! Avem amandoua de recuperat vreo treizeci de ani: pentru mine, puneti, va rog, echivalentul in somn; pe ea lasati-o asa, ca-i bine!

Advertisements