You are currently browsing the category archive for the ‘Baieti si fete cucuiete’ category.

“Și cum, mă, a zis că te publică?”

“Păi da…”

“În cartea lui, mă?”

“Păi da…”

“Auzi, da’ tu-l cunoști?”

“Păi nu…”

“Păi și-atunci?!”

“Păi nu știu…”

*

Așa e viața. Când te aștepți ca până și copilul ăla cu ochii albaștri care molfăie candid o acadea pe scaunul din fața să-ți tragă o înjurătură de să înghețe apele, când nu te mai încrezi în nimeni și nimic, când te trezești visând în mijlocului unui scandal făcut de vecinii de la patru la peștera aia îndepărtată unde să te izolezi de toate și de toți cu tot calabalâcul, atunci știi că te-ai înrăit până peste poate. Ai dezvoltat abilități de ninja și știi să parezi orice lovitură. Asta e o chestie bună, că doar trebuie să supraviețuiești cumva în lumea asta. Totuși, rapiditatea cu care înveți să pocnești orice mână întinsă nu e întotdeauna de folos pentru că e posibil ca o dată la o mie de ani, când se întâmplă una ca asta, să dai în cea care nu s-a întins nici să cerșească, nici să te măzgălească cu catran pe față, ci să te ajute.

De asemeni, ajută să n-ai păreri preconcepute. Faptul că prietenii sunt în general niște oameni cu care ai împărțit salam Victoria în faculate, cu care ai băut la Ruine sau cu care te cunoști de pe cînd nu știai să stai bine în fund poate fi uneori o definiție incompletă. Vine momentul ăla în care prieten e – deși nu știi cât poartă la pantof, dacă îi place roșul sau dacă a avut mașinuță de-aia cu pedale când era mic – cel care se ține de cuvânt.

Și uneori – că dacă ar fi tot timpul unde-am ajunge?! – e bine să te feliciți. Să te pupi că te-ai încrezut într-o promisiune. Pentru că uneori – că dac-ar fi tot timpul unde-am ajunge?! – e posibil să reînveți cum e să iei o pauză de la paratul continuu și să te bucuri de lucruri frumoase dăruite pur și simplu.

Mulțumesc, Cătălin Cuculas!

%d bloggers like this: