Image

“It began…

Well, it began as you might expect. In a hole in the ground there lived a Hobbit.”

S-a prins toata lumea c-am vazut “The Hobbit – An Unexpected Journey”, da? Dar ca…

Read the rest of this entry »

Acum un an, o orbeam cu blițul de la telefon pentru prima oară. Ta-su uitase acasă, în val-vârtejul pregatirilor, aparatul cel șmecher. Nu vroiam sa dam nașterea pe youtube, deloc, pe bune; doar că ne gaândeam, în mintea odihnită de atunci și prea puțin pregătită pentru tot ce avea să urmeze, că vom avea timp de poze și de momente kodak. Momentul întâlnirii ne-a prins – și pe noi și pe ea – cam dezorientați: sa fi fost morfina din epidurala, sa fi fost lumina orbitoare de la palaria aia enorma cu care se uitau la noi doua în sala de nașteri, sa fi fost emoția… cine mai știe?

Acum un an, habar n-aveam dupa ce reguli functioneaza copilul ăsta. După un an, surpriză: nici acum nu știm! Ne-am decis însă să ne mai descleștăm dinții, să nu mai ținem pumnii strânși, să dormim cât și cum putem, să nu ne mai dorim imposibilul, adică să ne bucurăm ceva mai mult de călătorie și să ne preocupe mai puțin destinația, ca oricum n-avem șanse să ajungem la timp. După un an, din toată dezorientarea noastră, ne-am trezit lângă noi cu o fată frumoasă, sănătoasă și veselă. Deci n-am făcut chiar totul greșit. Dacă nu v-am convins, uitați-vă la pozele de la primul ei chef:

Image

Despre pauza de la scris nu pot să zic decât că s-a încheiat cu bine. La urma urmei, nimeni nu-i perfect. Și dacă e o lecție pe care o tot învăț de ceva vreme, apăi asta este: că n-am să reușesc niciodată să fac la timp tot ce e plănuiesc la mine în cap, dar că mă pot strădui. Nu-i rău, zic eu, să fii și părinte și să-ți păstrezi și sănătatea mintală. Și mai ales e greu uneori să iei o pauză.

Dar într-una din serile astea am reușit. Ca să fie clar… Read the rest of this entry »

Peste vreo cinsprezece ani:

“Tzuptzeee!”

“Termină, dom’le cu Tzuptze! Ce?! Crezi că mai am un an de mă strigi așa?!”

“Tzuptze, să știi că te-am văzut cu ce fustă te-ai îmbrăcat și te previn că nu ieși așa din casă! Alege una care să-ți și acopere ceva!”

“Ete, na! Nu poți să-mi interzici! Nu ești buricul pământului!”

“Nici tu, deși ți se vede și buricul și pământul și orice prin bucățelele alea de cârpă de pe tine! Hai, fuga-n camera ta și schimbă-te!”

“Că dacă nu… ce-o să-mi faci?”

“…că dacă nu, mă duc la băiatul ăla cu cercel în sprânceană care te așteaptă după colțul blocului – sau credeai că nu l-am reperat?! – și-i arăt pozele cu mustăți! Muhahahaaaa!”

“Aaa, nuuu! N-ai curaj!”

“Te pui cu mine?!”

“Nuuu! Să nu-i arăți tâmpeniile alea! NU! NU! NU!!!”

“Deci te schimbi sau ce facem…?”

“Odată și-odată tot o să ți le șterg din laptop!”

“Te rog! Dar sper că ești conștientă că tot clanul are pozele astea, nu?”

“Aaaaargh!”

*

Peste douăzeci și cinci de ani:

“Mamaaaaaa! Tataaaaa! E cineva pe-aici? Bună, Tzitzi! MusMus… Unde-s ai mei?”

“…”

“Mamaaa! Taaaaa-taaaaaaaaaaaaa! Cred că sunt amândoi cu căștile pe urechi și se joacă cine știe ce tâmpenie. Mă scuzi puțin… MAAAAA-MAAAAA!”

“Da, dragă, ce-ai de răcnești așa? Aici eram!”

(“Săru’ mâna!” – Bună, dragă! Ce mai faci? – Bine… – Te chiaunește fi-mea la maxim, ia zi? Hahahahaaaaa!”)

“Unde e tata?”

“Vine imediat. Da’ ce-i cu-atâta grabă?”

“Păi… avem ceva să vă spunem… Hi hi…”

“Aoleu, Bucă, vino, dragă încoa’! Hai, că se mărită fi-ta și vor să-ți ceară mâna!”

“MAMĂĂĂ!!!”

“Ai, dragă, om fi babalâci, dar nu idioți! Bucăăă!”

“Da, Bucă, aici sunt. Și gata? Vă luați?”

“Ai, mă, tată, măăăăă! Da, ne-am hotărât, într-un final, he he…”

“Bucă, ce-am promis noi că facem când o veni momentul ăsta…?”

“Hahahahahaaaaa! Da, Bucă, imediat!”

“Ce? Mama, nu-mi spune: ne-ați pregătit deja un cadou?!”

“…cam de vreo douăzecoi și patru de ani așa! Muhahahaaaaa!”

“Aaa, nuuuu! Iar mă terorizezi cu pozele alea?!”

“Păi trebuie să știe, dragă, cu cine se înhamă la JUGUL CĂSNICIEI! Hahahahahaaaa!”

“Nuuuu! Nuuuuu!”

(“Ce poze? Sunt cu tine?” – “… nu vrei să știi…” – “Ei, na! Vreau să le văd!”)

“Normal că vrea să le vadă! TREBUIE să le vadă!”

*

Peste treizeci și cinci de ani:

“Bună, mamaaa!”

“Bună, Tzuptzeee!”

(“Mami, cine e Tzuptze?” – “Eu sunt, așa-mi zicea bunica când eram mică.”)

“Tu ce faci, șoricel? Ha să-ți arăt niște poze cu mama ta când era mică!”

“Ai, măi, mama! Și de data asta?! Hahahahaaaa!”

(“Mami, de ce aveai mustăți? Ăsta e bunicul?! Hahahahaaaaa!”)

*

De-aia există pozele astea.

În primul rând, pentru șantaj.

Și pentru că ne-au făcut pe toți trei să râdem într-o după-amiază aglomerată de duminică în care numai asta ne mai lipsea, să ne punem mustăți.

Și pentru că ne vor face ani buni de-acum încolo să ne înecâm de rîs ori de câte ori vom cotrobăi prin folderele cu poze. Pentru că indiferent ce se va întâmpla cu noi doi, cu noi trei, cu fiecare din noi în parte, fericirea după-amiezei ăsteia este incontestabilă și autentică și noi trebuie să ținem minte asta ca să nu ne supărăm definitiv între noi, oricât de încâlcit și serios ar fi motivul problemelor.

Și pentru că vom avea nevoie de ceva care să ne salveze de la ridicol ori de la deznădejde ori de la uitare.

Vă dorim vizionare plăcută!

Oare Printului William i-o fi pus careva castravete-n frunte cand era mic? Deși mi se pare…

Read the rest of this entry »

%d bloggers like this: