You are currently browsing the tag archive for the ‘awww…’ tag.

Image

Maya n-o sa tina minte cum miroseau primii mucenici pe care i-a mancat. O sa-i povestim noi peste niste ani ca la un an jumate a mancat din ei cu molfaituri pofticioase, mormaind si clatind din cap ca un ursulet fericit. Toate astea in conditiile in care mancarea normala, nutritiva, sanatoasa ii producea o cumplita plictiseala si pe care o refuza fie galant, fie transant.

Read the rest of this entry »

Si-uite-asa Maya a implinit o luna!

Cum? Pai… cu greu. Ceea ce n-as putea sa spun e ca timpul a trecut usor. Sau repede. Pentru ca pot sa povestesc detaliat fiecare zi, fiecare alaptat, fiecare schimbat de scutec, fiecare vizita la pediatru, fiecare repriza de plans (a mea sau a ei…), fiecare gand prapastios care mi-a trecut prin cap la fiecare zece secunde. Nimic din viata pe care am inceput s-o ducem
nu e nici “a walk in the park”, nici ca o reclama la balsam de rufe, unde toata lumea e fericita, zambitoare, iar copiii sunt cei mai cuminti. Cum e sa fii parinte? Nu stiu, intrebati pe altii. Noi nu stim inca; ce putem relata de la fata locului e ca incercam sa nu omoram copilul si sa ne facem drum, orbecaind printre indicii nesigure.

Read the rest of this entry »

Demult, tare demult, vorba cantecului aluia cu Ana, am primit primul meu ceas de pus la mana. Eram prin clasa a treia, daca-mi aduc bine aminte si cred ca pe vremea aia era un fel de moda sa primesti ceas de ziua ta. Sau bicicleta. Eu am primit un ceas mecanic, drept care in cateva saptamani va trebui sa recuperez timpul pierdut si sa inchiriez o chestie de-aia pe doua roti ca sa intru si eu in randul lumii.

Prin liceu asa, m-am cam saturat de ceas. De orice ceas. De orice masura timpul, de orice tacanea langa ureche cand dormeam, de inca o ingradire. Asa ca m-am decis, cand oi ajunge in Bucuresti la facultate, sa-mi arunc ceasul de pe podul din Cimigiu, sa vada si el cum e sa-ti vina sa te sinucizi cand te streseaza careva cu “hai mai repede!”

Si uite ca pana acum doua saptamani nici n-am mai purtat asa ceva la mana. Pana nu demult aveam un fel de aversiune si pentru bratari.

Dar lucrurile se schimba si timpul devine brusc important si insuficient.
Sa luam bunaoara un caz la intamplare: eu. Sau mai bine zis, eu si Mini Me, adica Maya. Pana nu demult, formam un cuplu fericit, cu tabieturi de varsta a treia, cu somnel de dupa amiaza, cu mers sambata la Starbucks. Ea era mica si chircita la mine in burta, eu eram cat o balena. O balena fericita, insa si mai ales linistita. Nu cred c-as fi stiut atunci sa spun cuiva cat e ceasul. Nici nu conta. Timp aveam berechet, ba inca prea mult pana la nastere.
Cum a ajuns Maya in bratele mele, cum s-a schimbat smecheria. Cat suge, cat plange, cand s-o schimbi, cat s-o lasi sa doarma, s-o trezesti, sa n-o trezesti, cat mai am pana la urmatoarea alaptare, cat pana la urmatoarea criza de plans sau de colici, cat? Cat?! Si uite-asa, l-am mai rugat frumos inca o data pe prietenul nostru sa se milostiveasca si sa ne trimita un ceas. Unul mic si eficient. Hai si-un pic trendy, dar nu prea mult, ca oricum n-avem timp de cautat.
Nu-i rau; nici ceasul, nici viata cu Maya. Si incet incet, ceea ce parea incredibil de ciudat incepe sa para normal. Cam cum ar fi daca ai locui cu un monstru cu trei capete; dupa o vreme, te opresti din tremuratul incontrolabil al fricii si incepi sa-l stergi dragastos la toate cele trei guri cand se murdareste de ciocolata.

“De la o vreme, ma simt pur si simplu… binecuvantata. E ceva atat de surprinzator si atat de inepuizabil, incat am impresia ca oricat m-as bucura de sentimentul asta nu e niciodata de ajuns. Ca si cand as manca fara sa ma ingras dintr-un sac fara fund, plin cu bomboane. Sau mai bine cu macarons. O fi din cauza lui MB, o fi de la plecarea dintr-o tara in alta tara…

Read the rest of this entry »

Intr-o incercare disperata de a face reclama pisicilor noastre, bine-meritata de altfel, dupa cate giumbuslucuri fac, azi propun o varianta a lui Maru The Cat . Mai neagra, mai mica si mai slaba, dar la fel de innebunita dupa cutii.

Se intampla pe cand primisem carutul de la Prietenul Omului si pe cand ne invarteam pe langa el, cu instructiunile sale minimaliste trecute din mana-n mana, ca niste maimute curioase. Inutil de precizat ca Tzitzi, fata noastra cea mica, e disperata sa intre in viitoare camera a lui MB, loc protejat, in genere, de o usa inchisa bine. Ca sa n-avem par si copil in aceeasi incapere, cel putin pentru primele doua-trei luni. De cate ori prinde usa deschisa insa, alearga ca un calut pana in mijlocul camerei, unde se opreste brusc, cu o privire de bolnav psihic si incepe sa chitaie. Nu, nu miauna si n-a mieunat niciodata; in schimb, scoate niste triluri pasaristice sau soricistice de un mare angajament care reusesc sa ne distreze si acum, dupa atatia ani de convietuire.

Pe langa camera lui MB , cutia carutului, inalta, imensa, la inde-gheara, exercita o atractie irezistibila! O hipnotiza, o cheama, ii vorbea! Asa ca nu s-a lasat pana n-a ajuns inauntrul ei. Ca nu mai stia ce sa faca odata ajunsa acolo, e alta poveste. De care nu ne ocupam acum. Sau niciodata, pentru ca… pur si simplu, povestea asta nu exista. Exista doar frenezia bagatului in cutie.

Atat 🙂

%d bloggers like this: