You are currently browsing the tag archive for the ‘minunat’ tag.

Peste vreo cinsprezece ani:

“Tzuptzeee!”

“Termină, dom’le cu Tzuptze! Ce?! Crezi că mai am un an de mă strigi așa?!”

“Tzuptze, să știi că te-am văzut cu ce fustă te-ai îmbrăcat și te previn că nu ieși așa din casă! Alege una care să-ți și acopere ceva!”

“Ete, na! Nu poți să-mi interzici! Nu ești buricul pământului!”

“Nici tu, deși ți se vede și buricul și pământul și orice prin bucățelele alea de cârpă de pe tine! Hai, fuga-n camera ta și schimbă-te!”

“Că dacă nu… ce-o să-mi faci?”

“…că dacă nu, mă duc la băiatul ăla cu cercel în sprânceană care te așteaptă după colțul blocului – sau credeai că nu l-am reperat?! – și-i arăt pozele cu mustăți! Muhahahaaaa!”

“Aaa, nuuu! N-ai curaj!”

“Te pui cu mine?!”

“Nuuu! Să nu-i arăți tâmpeniile alea! NU! NU! NU!!!”

“Deci te schimbi sau ce facem…?”

“Odată și-odată tot o să ți le șterg din laptop!”

“Te rog! Dar sper că ești conștientă că tot clanul are pozele astea, nu?”

“Aaaaargh!”

*

Peste douăzeci și cinci de ani:

“Mamaaaaaa! Tataaaaa! E cineva pe-aici? Bună, Tzitzi! MusMus… Unde-s ai mei?”

“…”

“Mamaaa! Taaaaa-taaaaaaaaaaaaa! Cred că sunt amândoi cu căștile pe urechi și se joacă cine știe ce tâmpenie. Mă scuzi puțin… MAAAAA-MAAAAA!”

“Da, dragă, ce-ai de răcnești așa? Aici eram!”

(“Săru’ mâna!” – Bună, dragă! Ce mai faci? – Bine… – Te chiaunește fi-mea la maxim, ia zi? Hahahahaaaaa!”)

“Unde e tata?”

“Vine imediat. Da’ ce-i cu-atâta grabă?”

“Păi… avem ceva să vă spunem… Hi hi…”

“Aoleu, Bucă, vino, dragă încoa’! Hai, că se mărită fi-ta și vor să-ți ceară mâna!”

“MAMĂĂĂ!!!”

“Ai, dragă, om fi babalâci, dar nu idioți! Bucăăă!”

“Da, Bucă, aici sunt. Și gata? Vă luați?”

“Ai, mă, tată, măăăăă! Da, ne-am hotărât, într-un final, he he…”

“Bucă, ce-am promis noi că facem când o veni momentul ăsta…?”

“Hahahahahaaaaa! Da, Bucă, imediat!”

“Ce? Mama, nu-mi spune: ne-ați pregătit deja un cadou?!”

“…cam de vreo douăzecoi și patru de ani așa! Muhahahaaaaa!”

“Aaa, nuuuu! Iar mă terorizezi cu pozele alea?!”

“Păi trebuie să știe, dragă, cu cine se înhamă la JUGUL CĂSNICIEI! Hahahahahaaaa!”

“Nuuuu! Nuuuuu!”

(“Ce poze? Sunt cu tine?” – “… nu vrei să știi…” – “Ei, na! Vreau să le văd!”)

“Normal că vrea să le vadă! TREBUIE să le vadă!”

*

Peste treizeci și cinci de ani:

“Bună, mamaaa!”

“Bună, Tzuptzeee!”

(“Mami, cine e Tzuptze?” – “Eu sunt, așa-mi zicea bunica când eram mică.”)

“Tu ce faci, șoricel? Ha să-ți arăt niște poze cu mama ta când era mică!”

“Ai, măi, mama! Și de data asta?! Hahahahaaaa!”

(“Mami, de ce aveai mustăți? Ăsta e bunicul?! Hahahahaaaaa!”)

*

De-aia există pozele astea.

În primul rând, pentru șantaj.

Și pentru că ne-au făcut pe toți trei să râdem într-o după-amiază aglomerată de duminică în care numai asta ne mai lipsea, să ne punem mustăți.

Și pentru că ne vor face ani buni de-acum încolo să ne înecâm de rîs ori de câte ori vom cotrobăi prin folderele cu poze. Pentru că indiferent ce se va întâmpla cu noi doi, cu noi trei, cu fiecare din noi în parte, fericirea după-amiezei ăsteia este incontestabilă și autentică și noi trebuie să ținem minte asta ca să nu ne supărăm definitiv între noi, oricât de încâlcit și serios ar fi motivul problemelor.

Și pentru că vom avea nevoie de ceva care să ne salveze de la ridicol ori de la deznădejde ori de la uitare.

Vă dorim vizionare plăcută!

“Și cum, mă, a zis că te publică?”

“Păi da…”

“În cartea lui, mă?”

“Păi da…”

“Auzi, da’ tu-l cunoști?”

“Păi nu…”

“Păi și-atunci?!”

“Păi nu știu…”

*

Așa e viața. Când te aștepți ca până și copilul ăla cu ochii albaștri care molfăie candid o acadea pe scaunul din fața să-ți tragă o înjurătură de să înghețe apele, când nu te mai încrezi în nimeni și nimic, când te trezești visând în mijlocului unui scandal făcut de vecinii de la patru la peștera aia îndepărtată unde să te izolezi de toate și de toți cu tot calabalâcul, atunci știi că te-ai înrăit până peste poate. Ai dezvoltat abilități de ninja și știi să parezi orice lovitură. Asta e o chestie bună, că doar trebuie să supraviețuiești cumva în lumea asta. Totuși, rapiditatea cu care înveți să pocnești orice mână întinsă nu e întotdeauna de folos pentru că e posibil ca o dată la o mie de ani, când se întâmplă una ca asta, să dai în cea care nu s-a întins nici să cerșească, nici să te măzgălească cu catran pe față, ci să te ajute.

De asemeni, ajută să n-ai păreri preconcepute. Faptul că prietenii sunt în general niște oameni cu care ai împărțit salam Victoria în faculate, cu care ai băut la Ruine sau cu care te cunoști de pe cînd nu știai să stai bine în fund poate fi uneori o definiție incompletă. Vine momentul ăla în care prieten e – deși nu știi cât poartă la pantof, dacă îi place roșul sau dacă a avut mașinuță de-aia cu pedale când era mic – cel care se ține de cuvânt.

Și uneori – că dacă ar fi tot timpul unde-am ajunge?! – e bine să te feliciți. Să te pupi că te-ai încrezut într-o promisiune. Pentru că uneori – că dac-ar fi tot timpul unde-am ajunge?! – e posibil să reînveți cum e să iei o pauză de la paratul continuu și să te bucuri de lucruri frumoase dăruite pur și simplu.

Mulțumesc, Cătălin Cuculas!

Si-uite-asa Maya a implinit o luna!

Cum? Pai… cu greu. Ceea ce n-as putea sa spun e ca timpul a trecut usor. Sau repede. Pentru ca pot sa povestesc detaliat fiecare zi, fiecare alaptat, fiecare schimbat de scutec, fiecare vizita la pediatru, fiecare repriza de plans (a mea sau a ei…), fiecare gand prapastios care mi-a trecut prin cap la fiecare zece secunde. Nimic din viata pe care am inceput s-o ducem
nu e nici “a walk in the park”, nici ca o reclama la balsam de rufe, unde toata lumea e fericita, zambitoare, iar copiii sunt cei mai cuminti. Cum e sa fii parinte? Nu stiu, intrebati pe altii. Noi nu stim inca; ce putem relata de la fata locului e ca incercam sa nu omoram copilul si sa ne facem drum, orbecaind printre indicii nesigure.

Read the rest of this entry »

“De la o vreme, ma simt pur si simplu… binecuvantata. E ceva atat de surprinzator si atat de inepuizabil, incat am impresia ca oricat m-as bucura de sentimentul asta nu e niciodata de ajuns. Ca si cand as manca fara sa ma ingras dintr-un sac fara fund, plin cu bomboane. Sau mai bine cu macarons. O fi din cauza lui MB, o fi de la plecarea dintr-o tara in alta tara…

Read the rest of this entry »

Intr-o incercare disperata de a face reclama pisicilor noastre, bine-meritata de altfel, dupa cate giumbuslucuri fac, azi propun o varianta a lui Maru The Cat . Mai neagra, mai mica si mai slaba, dar la fel de innebunita dupa cutii.

Se intampla pe cand primisem carutul de la Prietenul Omului si pe cand ne invarteam pe langa el, cu instructiunile sale minimaliste trecute din mana-n mana, ca niste maimute curioase. Inutil de precizat ca Tzitzi, fata noastra cea mica, e disperata sa intre in viitoare camera a lui MB, loc protejat, in genere, de o usa inchisa bine. Ca sa n-avem par si copil in aceeasi incapere, cel putin pentru primele doua-trei luni. De cate ori prinde usa deschisa insa, alearga ca un calut pana in mijlocul camerei, unde se opreste brusc, cu o privire de bolnav psihic si incepe sa chitaie. Nu, nu miauna si n-a mieunat niciodata; in schimb, scoate niste triluri pasaristice sau soricistice de un mare angajament care reusesc sa ne distreze si acum, dupa atatia ani de convietuire.

Pe langa camera lui MB , cutia carutului, inalta, imensa, la inde-gheara, exercita o atractie irezistibila! O hipnotiza, o cheama, ii vorbea! Asa ca nu s-a lasat pana n-a ajuns inauntrul ei. Ca nu mai stia ce sa faca odata ajunsa acolo, e alta poveste. De care nu ne ocupam acum. Sau niciodata, pentru ca… pur si simplu, povestea asta nu exista. Exista doar frenezia bagatului in cutie.

Atat 🙂

%d bloggers like this: